Sunt eu, fetita asta serioasa
Ce sta pe-un scauies, cuminte,
Strângând la piept, cu mâinile-amândoua
Papusa noua,
De care înca-mi mai aduc aminte?
(Avea rochita alba, de matasa.)
Mi-e mila de mânuta ei,
De trupul mic, si firav, si putin:
Mi-e mila ca de-un copilas strain
Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei…
Pe vremea ceea nu ma cunosteam, -
Oglinzile erau asa de nalte!
O data doar, în luciul unui geam
Am banuit o clipa chipul meu,
Am prins în ochi surâsul celeilalte
Si n-am stiu ca-s eu.
Dar într-o zi am coborât din cui
O cadra-n care nu era nimic –
Decât o fata cu priviri caprui.
Ca un pisoi prostut si mic,
Am cercetat piezis, cu frica,
Vedenia stângace.
Am râs: - Saraca, tare-i mititica!
A râs si ea. – Ai si mata cercei?
De ce nu vrei sa vii oleaca-ncoace?…
Dar mâna care-o cauta pe-a ei
A pipait zadarnic sticla, rama,
Si-nspaimântata am fugit la mama…
Azi, din fetita aceea nu mai este
Decât o poza stearsa si-o poveste.
Cu ochii mari, cu cercelusii din ureche,
Mi-a adormit – papusa veche
Pe scauiesul din gradina –
În suflet, printre cioburi de lumina.
Dar de Craciun, când fulgi subtiri de fum
Coboara liniste pe suflet si pe drum,
Când bate-n geamuri cea dintâi colinda, -
Din întunericul uitat în mine
Eu simt, încetisor, cum vine
Fetita din oglinda,
Cum îsi deschide ochii calzi si vii
Si-mi cere iarasi râs si jucarii.
